Sinteză
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, o sesizare privind interpretarea drepturilor de diurnă, cazare și hrană pentru personalul român aflat în misiuni externe, conform Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004. Decizia subliniază că instanțele de fond trebuie să analizeze concret dacă beneficiile materiale au fost acordate efectiv, în lipsa unei dezlegări de principiu din partea ÎCCJ.
Înalta Curte de Casație și Justiție declară inadmisibilă o sesizare privind drepturile personalului în misiuni externe
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) a pronunțat Decizia nr. 253 din 23 iunie 2025, prin care a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Ilfov – Secția civilă în Dosarul nr. 3.028/93/2022. Această decizie vizează o chestiune de drept legată de interpretarea Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, referitoare la drepturile de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român.
Obiectul sesizării și implicațiile sale
Chestiunea de drept supusă analizei ÎCCJ era dacă exceptarea drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (2) din HG nr. 1.086/2004, prin mențiunea „în lipsa unor acorduri/înțelegeri tehnice”, are în vedere exceptarea de la plată doar prin existența sau invocarea pur formală a unui acord general, sau dacă aceste drepturi sunt exceptate doar în situația în care s-au acordat efectiv participantului ori acesta a beneficiat, în mod concret și probat, de drepturi materiale în baza unui asemenea acord/înțelegeri.
Reclamantul în dosarul de fond, o persoană fizică, solicita plata diurnei în valută, a sumei pentru facilitarea legăturii cu familia și recreere, a indemnizației valorice de hrană și a alocației valorice de cazare, având ca pârâți Ministerul Apărării Naționale și unități militare. Prin declararea inadmisibilității sesizării, ÎCCJ nu a oferit o dezlegare de principiu a acestei chestiuni, lăsând interpretarea și aplicarea legii în sarcina instanțelor de fond, în funcție de particularitățile fiecărui caz.
Decizia ÎCCJ este obligatorie, conform dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, pentru instanțele care soluționează cauze similare, însă în acest caz specific, ea subliniază necesitatea unei formulări mai clare a chestiunilor de drept pentru a permite o dezlegare de principiu.